Imi gasesc cuvintele dupa ce le caut prin strafundurile gandurilor si le strig si-mi raspund si se arata.

Alteori nu.

E o ploaie marunta afara.

Ma intreb daca stii.

Dar tu nu ai timp, spuneai.

Zi-mi cine este posesor de timp si-apoi te las sa crezi ca ce spui tu e logic, e perfect, e-adevarat.

N-ai cum sa stii.

Uneori

Simt ca Totul curge, se dizolva, se scufunda-n sine insusi. Nu stiu unde pleaca Totul.

Tu stii ?

Poate ca si eu am disparut demult.

Da, nimic nu ucide mai repede decât realitatea… Dar nimeni nu e îndeajuns de nebun să-şi aleagă o moarte lentă…

Străinul îl scrută un moment, apoi respiră adânc şi-mi mută privirea obosită pe minutarul acum înţepenit al ceasului cu pendul. Timpul nu mai exista, iar el o ştia prea bine.

- Probabil că nu mă aşteptaţi… începu el. Dar mă îndoiesc că cineva vreodată m-a aşteptat cu adevărat…

Lăsă un zâmbet maliţios să i se contureze pe chip, apoi continuă:

- Permiteţi-mi totuşi ca pentru început să păstrez secret numele meu. Sunt convins aţi mai auzit vorbindu-se despre mine, dar aş vrea ca pentru moment să lăsăm deoparte acest amănunt. Veţi înţelege mai târziu că de fapt, nu are nicio relevanţă.

Scutură din mână ca să îndepărteze vreun gând rătăcit sau poate tocmai pentru a-şi accentua spusele şi apoi reluă:

- E ciudat cum oamenii sunt atât de fascinaţi de detalii, nu credeţi? Detalii… şi reguli… Reguli care nu fac altceva decât să le complice existenţa şi pe care ei înşişi le încalcă, de care ei înşişi uită… Constrângeri care le îngreunează evoluţia. Ah, iar felul în care oamenii doresc să aibă totul sub control! Cred că vorbesc în numele amândurora când spun că acesta este un aspect cu adevărat înfiorător.

Se opri pentru o clipă, privindu-l din nou pe bărbat. Acesta îl asculta detaşat, liniştit.

- Spuneţi-mi, îl invită străinul, apropiindu-se uşor de el. V-aţi gândit vreodată care este într-adevăr cea mai mare greşeală a oamenilor? O invenţie de care s-ar fi putut lipsi atât de uşor?

Străinul scăpără un chibrit şi îşi aprinse o ţigară. Bărbatul nu răspunse, iar străinul interpretă gestul ca pe permisiunea de a continua:

-Timpul… O fantezie, o creaţie, o minciună. O nevoie meschină de a-şi împărţi existenţa în pilule mici, ce pot fi înghiţite mai uşor. De altfel, timpul nu e nimic altceva decât un vis ce conduce către realitate. Un capriciu, un paradox. Timpul e o constrângere în sine însuşi, nu găsiţi? Oamenii au avut întotdeauna acest dar al imaginaţiei, însă cine şi-ar fi putut închipui că se va ajunge aici? Visul, fantezia, gândirea… Toate sunt deosebit de periculoase. E nevoie de un singur pas greşit, iar rezultatul…

Lăsă fraza suspendată în aer şi privi cele câteva rotocoale de fum care îşi croiau drum către tavan, împletindu-se între ele.

- Dar mai bine ne oprim aici, căci nu acesta este motivul pentru care am venit… Spuneţi-mi, i se adresă el bărbatului după un scurt moment de linişte, vi s-a întâmplat vreodată să treceţi pe lângă oameni pe care-i puteţi auzi, dar pe care nu-i puteţi înţelege? Nu vorbesc de o metaforă, ci de situaţia în sine. Vi s-a întâmplat vreodată să simţiţi că aparţineţi unui alt univers? Că cei din jurul dumneavoastră iau parte la un complot, la o acţiune din cadrul căreia dumneavoastră sunteţi exclus?… Oamenii cu care am vorbit, contiuă el după o pauză… Oamenii cu care am vorbit mi-au mărturisit cu toţii acest lucru. Nu găsesc nicidecum ciudat faptul în sine, însă ceea ce mă intrigă este felul în care toţi vorbesc despre acelaşi lucru. O experienţă îngrozitoare… Singurătate deplină.. Repetiţie ce duce la demenţă.

Pentru o clipă, fumul se amestecă clandestin cu tăcerea, apoi străinul continuă:

- Închipuiţi-vă pentru o clipă că fiecare om îi vede pe cei din jur ca fiind împotriva sa. Acesta este primul semn că cineva se află pe drumul spre interiorizare şi mai apoi spre nebunie. Dezastrul este iminent. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit… Eu admir orice formă de nebunie. Există deja suficiente fiinţe umane normale, aşa încât nimic nu-mi face o plăcere mai mare decât să descopăr în fiecare zi o nouă formă de extravaganţă, concepte noi şi irealizabile, gândiri diferite, asocieri aparent nepotrivite… Pentru că nebunia pare să fie unul dintre puţinele moduri de a se elibera. De a ajunge într-un loc unde regulile nu se mai aplică, iar convenţiile nu mai sunt relevante. Dar cu toate acestea… Cu toate acestea… Solitudinea în propriile gânduri poate deveni oricând, aşa cum am amintit şi mai devreme, extrem de periculoasă.

Oftă adânc şi îşi stinse ţigara. Bărbatul îl asculta în continuare atent, dar nu interveni.

- De fapt, dacă mă întrebaţi pe mine, îşi reluă străinul ideea, oamenii trăiesc împreună tocmai pentru a-şi îngrădi unii altora gândirea. Pentru ca lucrurile să nu scape de sub control. Acelaşi scop îl au şi regulile, aşa cum am amintit şi mai devreme. Fără concepte plastice precum societate, ierarhie, probabil totul ar lua o turnură nefastă. Şi astel se formează această ironie. Oamenii impun restricţii care îi limitează, dar tentaţia de a le depăşi e atât de mare încât odată trecuţi de bariere, odată ce reuşesc să se elibereze, se trezesc singuri, gândirea lor devine de-acum mult prea periculoasă şi înnebunesc. Înţelegeţi? Vedeţi, aţi spune că un om inteligent este unul care se conformează, însă eu încă nu am reuşit să ajung la vreo concluzie în acest sens… Important este intuirea momentului când este cazul să te opreşti. Însă prea puţini ajung vreodată la acest nivel. Majoritatea sunt fie mult prea speriaţi pentru a risca, fie îşi doresc cu prea multă ardoare să evadeze…

Ezită pentru un timp apoi continuă:

- Vi s-a întâmplat deci să vă aflaţi în această situaţie? Să nu-i puteţi înţelege pe cei din jurul dumneavoastră?

Replica bărbatului veni şoptit, însă fără vreo urmă de ezitare:

- Dacă v-aş răspunde… Aş descoperi în acelaşi timp şi motivul pentru care sunteţi aici?

- Mă tem că asta va rămâne de văzut… În orice caz, depinde de răspuns…

- Bineînţeles… Înţeleg pe deplin… Dar răspunsul dumneavoastră nu face altceva decâr să îmi confirme o idee ce mi s-a întipărit în minte încă de la începutul conversaţiei noastre. Sunteţi aici pentru a mă lua cu dumneavoastră, adevărat?

Străinul îşi ţintui privirea asupra chipului bărbatului. Părea surprins, însă râse uşor şi răspunse:

- Să spunem doar că trebuie să trecem la un alt nivel, însă nu putem merge nicăieri dacă nu am răspunsul dumneavoastră, dacă nu am certitudinea că sunteţi persoana potrivită…

Bărbatul oftă prelung.

- Cred că ştim amândoi că nu aţi fi venit până aici dacă nu aveaţi această certitudine, adevărat? Însă da, sunt unul dintre cei pe care i-aţi descris… Şi totuşi, dacă îmi îngăduiţi, am o nelămurire.

- Vă rog…

- De ce? Care este motivul?

Străinul schiţă un zâmbet şi răspunse:

- Regret, mi-aş dori să fiu în măsură să vă ajut, însă lucrurile stau diferit. Nu vă pot spune cu certitudine, dar cred că cei din situaţia asta sunt de cele mai multe ori condamnaţi pentru extraordinara lor putere de convingere, pentru incredibila capacitate de a influenţa… E într-adevăr nedrept, dar în ciuda a tot ceea ce se crede, lumea nu şi-a permis niciodată o libertate prea mare de gândire…

Ceasul cu pendul îşi reluă brusc ticăitul obişnuit, în timp ce mirosul ţigării stinse se împleti cu mirosul morţii, iar încăperea deveni tăcută…

Aiurea.

Aiurea.

Aiurea.

Mai e timp?

Timp pentru ce?

De fapt, ce înseamnă toată chestia asta căreia toată lumea îi zice “timp”? Aş vrea să-mi explice şi mie cineva, numai să nu vorbiţi în clişee, vă rog. Am tot „trăit clipa”, am tot „clădit amintiri”, dar cumva, tot nu-mi ajunge.

Sau mai rău, m-am săturat.

…

Casa nu era a mea. Era a bunicilor mei, însă cum amândoi muriseră de curând, ai mei nu avuseseră încă timp să se ocupe de ea. Ştiţi voi… Prostii legate de vânzare… negocieri… preţ. Adevărul e că era o casă frumoasă, chiar foarte frumoasă, construită de înşişi bunicii mei şi nu era în niciun caz ceva la care să renunţi atât de uşor. Poate că şi din motivul acesta ai mei amânau momentul tranzacţiei. Poate că le era frică de faptul că s-ar putea să li se facă dor de ea. De ea şi de atâtea amintiri. Nu ştiu… Nu-i condamn. Cu cât mai târziu însemna cu atât mai bine pentru mine.

Îi iubisem cu adevărat pe bunici, însă cred că nu am realizat asta până în momentul când au murit. Credeam că-i iubesc dintr-o oarecare obligaţie. Un fel de lege nescrisă. Un fel de datorie a mea faţă de ei. La urma urmei, nici nu fusesem foarte apropiaţi. Însă lucrurile nu stăteau chiar aşa. Mi-am dat seama de asta mai apoi. Îi iubisem şi îi iubeam în continuare într-un mod cât se poate de sincer. Iar casa lor… Ei bine, casa lor mă făcea să mă simt oarecum ca acasă. Sau chiar mai bine decât acasă, presupun, pentru că aici aveam libertate deplină. Camerele păstrau toate un fel de eleganţă. Un fel de simplitate aparte. Era o atmosferă veche, dar nu închisă, ci mai degrabă un mediu potrivit pentru a te întoarce în timp.

Deşi era vară, vremea se dovedise a fi foarte ciudată în acel an. Încă de când luasem vacanţă, încă de când venisem aici, singură, pentru a mă izola de lume şi pentru a scrie, zilele fuseseră toate foarte friguroase. În acea zi, spre exemplu, nu puteam auzi altceva decât zgomotul ploii mărunte şi nu puteam simţi altceva decât mirosul de pământ jilav. Cu toate astea, îmi plăcea. Mă puteam concentra mai uşor, mă puteam detaşa mai uşor de realitatea care mă înconjura de pretutindeni, care mă sufoca. Aveam doar optsprezece ani, însă îmi formasem deja o percepţie asupra realităţii foarte bine definită şi nu tocmai dezirabilă. Uram cotidianul, politica, problemele de orice fel. Uram ştirile şi nu mă închipuiam nicicum construindu-mi o carieră într-un domeniu juridic, politic sau economic. Într-un domeniu corupt. Trăiam mai mult într-o lume a mea, o lume în care exista mai multă libertate, mai multe principii, mai puţine restricţii, mai puţine compromisuri. Şi foarte multe cărţi. Nu puteam spune că eram cu totul ruptă de realitate – poate doar cu excepţia acestor două săptămâni pe care alesesem să le petrec aici, departe de restul lumii. Dimpotrivă, ieşeam destul de des în oraş, îmi întâlneam prietenii cam o dată la două săptămâni şi eram prezentă la majoritatea petrecerilor. Însă dacă era să fi fost complet sinceră cu mine, asta se-ntâmpla doar pentru că-mi era frică. Mi-era frică să nu aparţin niciunui grup, mi-era frică să fiu eu până la capăt şi să recunosc să oraşul mi se părea, de fapt, şters, fals, prăfuit, că întâlnirile cu prietenii erau mai mult un chin, întrucât nu găseam subiecte comune, că eram prezentă la petreceri pentru că vroiam să fiu în centru atenţiei.

Credeam sincer că e cel mai bine aşa pentru mine. Dar în momentele când eram singură, când nu trebuia să mă mai ascund, nu găseam nimic mai plăcut decât cărţile. Oscilam încă între mai mulţi autori preferaţi. Mă impresionase de curând Kafka, cu povestirile sale, pe Eliade în consideram cel mai bun scriitor român, de Fowles mă îndrăgostisem iremediabil după ce citisem Colecţionarul, iar Salinger… Ei bine, De veghe în lanul de secară părea scris întocmai pentru mine, şi descria perfect modul în care eu însămi priveam lumea. Departe de a fi naivă, însă, ştiam că nu sunt singura care se identificase cu Holden – lucru care mă aducea mai mult spre banalitate. Cu toate astea, nu-mi păsa. Dacă dragostea e oarbă, la fel poate fi şi pasiunea mea pentru cărţi.

În seara aceea, vroiam să termin Nuntă în cer; mai aveam vreo câteva zeci de pagini. Am aprins o lumânare şi am pus-o pe suportul ei, pe măsuţa din faţa fotoliului în care mă ghemuisem. Pur şi simplu nu aş fi suportat să stric farmecul atmosferei aceleia aprinzând un amărât de bec. Vroiam să citesc aşa cum probabil că odinioară citise şi bunicul meu. Fusese profesor de română şi mă tot gândeam că trebuie să fi fost el cel de la care moştenisem acea înclinaţie spre literatură. Ploaia bătea darabana pe acoperişul de deasupra mea şi un aer rece intra din când în când pe uşa deschisă, ameninţând să stingă lumânarea. Am mutat-o undeva mai la adăpost pe măsuţă, iar eu m-am înfofolit mai bine în halatul vechi al bunicii, pe care-l găsisem abandonat într-un dulap prăfuit. Nu vroiam cu niciun chip să închid uşa; m-aş fi simţit prea singură. Măcar aşa, îmi spuneam, era acel zgomot domol care-mi susţinea ritmul lecturii.

După doar câteva minute mă simţeam deja prinsă în firul evenimentelor. Era ca şi cum uitasem cu totul de fotoliul meu, de casa bunicilor, de noaptea aceea umedă şi rece. Aşteptam şi eu, alături de Mavrodin, ca Hasnaş să îşi termine povestirea. Bănuiam care va fi sfârşitul, dar nu mi-aş fi iertat-o niciodată dacă m-aş fi ghidat numai după presupuneri. Trebuia să aştept ca povestea să se termine.

*

Când am închis cartea şi am realizat din nou unde mă aflu, n-aş fi putut spune că eram cu adevărat surprinsă de recenta mea absenţă. Mă obişnuisem de ceva vreme cu astfel de refugii în alte lumi şi cu bruşte treziri la realitate. Ceea ce-mi stârnise interesul era un amănunt pe care-l consideram a fi de mare însemnătate pentru scrierile mele: limbajul acela atât de natural. Pur şi simplu nu credeam că Eliade îşi alegea cuvintele în sensul propriu al termenului. Cred că doar se folosea de ele, de puterea, de impactul lor într-un mod nemaiîntâlnit. El nu se ferea de cuvinte, nu le refuza, nu accepta unele în detrimentul altora. Mai degrabă aş spune că le aprecia pe toate, ceea ce făcea ca totul să curgă atât de natural.

Am oftat. Era clar că mai aveam de învăţat. Ceea ce scrisesem eu până atunci mi se părea, la o a doua privire, fals, mult prea artificial. Alegeam cuvinte care să se potrivească perfect, dar greşeam. Perfecţiunea nu o puteam atinge decât îndepărtându-mă de ea.

Asta era doar una dintre problemele pe care le aveam cu scrisul. Ca să vă spun sincer, nici nu eram prea sigură de unde şi până unde mă trezisem cu pasiunea de a scrie. Tot ce ştiam e că erau unele cărţi care, imediat ce le terminam, mă determinau să încerc, la rândul meu. Să vin cu o idee, cu un concept nou. Mai erau momentele în care trebuia neapărat să mă exteriorizez, să exprim o anumită trăire. Şi mai erau, bineînţeles, momentele în care nici dacă aş fi vrut nu m-aş fi putut opri din a scrie. Atunci simţeam că nu mai sunt eu, că nu îmi aparţin în totalitate. Cuvintele curgeau înainte ca eu să mă pot gândi la ele şi rămâneam eu însămi surprinsă de claritatea frazelor sau de emoţiile descrise atât de veridic.

Lucrările micuţe mi se păreau în regulă. Însă o adevărată dificultate o găseam în a scrie ceva de mai mult de câteva pagini. Pentru că oricâte planuri mi-aş fi făcut, mă opream brusc şi nu mai puteam continua, indiferent cât de mult m-aş fi străduit. De fapt, de asta şi venisem aici. Să-mi dau seama ce anume nu mergea bine, să mă descopăr pe mine în primul rând. Şi poate să aduc nişte schimbări. Nu aveam pretenţii de artist sau scriitor. Chiar deloc, aş putea spune. Tot ce vroiam să ştiu era dacă acest interes al meu putea fi mai mult decât atât. Dacă putea fi ceva pentru care ar fi meritat să lupt, să risc. Ceva ce aş fi putut alege, poate, ca şi carieră. Deşi profesorii nu păreau prea interesaţi de subiect, deşi nu mă încurajau în mod expres să mă îndrept spre direcţia aceasta, mie mi-ar fi plăcut să intru la litere.

Am oftat din nou, apoi mi-am luat cărţile, am stins lumânarea şi m-am îndreptat spre dormitorul care odată fusese camera tatei. Se făcuse târziu, însă imediat ce am pus capul pe pernă, mi-am amintit că lăsasem uşa deschisă. În timp ce traversam coridorul pentru a ajunge în verandă şi pentru a o închide, în minte îmi răsunau cuvintele mamei, care, în timp ce mă ţinea strâns de mână şi mă ducea la şcoală, în prima mea zi din clasa întâi, anunţa mândră pe orice cunoştinţă cu care se întâmpla să ne întâlnim pe drum:

- Fata mea e studentă în anul întâi la litere!